Oare lui Eminescu i-ar fi plăcut rock-ul?

Printre evenimentele vocal-simfonice de primă mână oferite anul acesta de Filarmonica de Stat Sibiu în cadrul Sibiu Opera Festival se numără și un concert inedit: o opera rock inspirată din creația eminesciană. Proiectul muzical realizat de Adrian Tăbăcaru în colaborare cu alți 22 de artiști are la bază poemul „Luceafărul”, scris în 1883 de Mihai Eminescu și tradus în limba engleză de Dimitrie Cuclin. „Lucifer – a rock opera” a fost prezentat vineri, 11 septembrie, de la ora 20.00, pe scena din Piața Mare din Sibiu, concertul live fiind însoțit de grafica video realizată de cunoscutul artist plastic Costin Chioreanu. Povestea imposibilă de iubire între o fată de împărat și Hyperion (luceafărul de seară, aici redenumit Lucifer) este spusă atât prin intemediul muzicii (o combinație de metal progresiv, rock progresiv, folk, jazz și blues care trimite cu gândul la compozițiile trupei suedeze Opeth) cât și a proiecțiilor derulate pe două ecrane amplasate în stânga și în dreapta scenei.

Bineînțeles, orice om care înțelege valoarea textului eminescian s-ar putea întreba în ce măsură un astfel de demers artistic este justificat, mai ales că Eminescu este poate cea mai tabuizată personalitate a culturii române, fiind adesea interpretat facil și clișeic, într-o manieră sacrosanctă. Este bine știut că orice creație artistică este cu atât mai valoroasă cu cât este capabilă să își devanseze timpul, să nască noi și noi interpretări, să fie trecută prin filtrul sensibilității generațiilor viitoare, care în loc să o găsească perimată, să o descopere mereu vie și actuală. Spiritul enciclopedic eminescian, simțul critic, ușor observabil în publicistica sa, și inteligența ascuțită, ne îndreptățesc să credem că poetul ar fi fost încântat ca textele sale să fie asociate unui stil muzical misterios, întunecat și pasional cum este rockul progresiv, care deși născut la sfârșitul anilor '60 și începutul anilor '70, conține ceva din atitudinea specific romantică: reflexivitate, tragism, nostalgie, spirit de frondă, gust pentru antiteze. Chiar și amestecul categoriilor estetice în romantism (frumosul și urâtul, sublimul și grotescul) poate găsi corespondențe în varietatea stilistică și inventivitatea muzicală a proiectului realizat de Adrian Tăbăcaru. Până la urmă rockul progresiv este anticipat de rockul psihedelic, al cărui reprezentanți aveau o mare prețuire pentru poezie, versurile pieselor lor putând fi privite ca realizări cu o valoare artistică de sine stătătoare, cum sunt cele semnate de Bob Dylan, Pink Floyd, The Rolling Stones, Jimi Hendrix, Led Zeppelin etc. Muzica modală, atonalismul, tendința spre evaziune în spațiu (muzica de inspirație extraeuropeană) și în timp (revalorizarea genurilor muzicale mai vechi, precum jazzul, muzica de avangardă "clasică", dar și influențele simfonice) pot crea similitudini cu varietatea izvoarelor de inspirație ale Luceafărului eminescian, izvoare de factură filozofică, mitologică, romantică, autobiografică și folclorică. 

Schimbarea tonalității în „Lucifer – a rock opera” urmează meandrele poveștii: întâlnirea fantastică de iubire între două ființe din lumi diferite (fata de împărat și Luceafărul) este prezentată într-o tonalitate suavă, idilică, ca apoi întruparea de trei ori a lui Hyperion (aka. Lucifer)— mai întâi în înger, apoi în demon iar a treia oară în figura unui zburător „cu negre pleteˮ— să capte nuanțe grave, dramatice. Călătoria Luceafărului pentru a-i cere Demiurgului dezlegarea de nemurire și abolirea timpului și a spațiului aduc un apogeu percuțional, pentru ca apoi dialogul dintre spiritul absolut și astrul nopții să fie înveșmântat în sonorități calde, lirice, melancolice, ce anticipă resemnarea mândră a acestuia din urmă, care este nevoit să renunțe la visul de a cunoște lumea prin intermediul iubirii de tip uman. Paleta variată de  efecte sonore oferită de „Lucifer – A Rock Opera”, urmărește dezvoltarea poveștii, alternarea tensiunii cu momentele de reflexivitate, fiind de altfel o oglindire a formei narativ- dramarice a poemului, la care se adaugă dimensiunea lirică conferită de caracterul simbolic al personajelor. Oare i-ar fi plăcut lui Eminescu o astfel de abordare muzicală a operei sale? Având în vedere aceste similitudini care țin atât de formă, cât și de atmosferă și viziune artistică, aș înclina să cred că da.