”Oare cui nu-i place Brahms?” Cronică de concert.
OARE CUI NU-I PLACE BRAHMS?
Deşi avem destui muzicieni talentaţi, care se produc în numeroase recitaluri şi concerte, în ţară şi peste hotare, destul de rar am întâlnit un instrumentist în concepţia căruia tinereţea vârstei solisticii să se împletească atât de fericit cu maturitatea artistică a unui muzician format, a unui muzician adevărat, cum este contrabasistul pe care l-am ascultat în 21 ianuarie la concertul filarmonicii sibiene, a cărui membru este. Tehnica excelentă, intonaţia, mânuirea degajată dar perfect angajată în pledoaria melodică a arcuşului, tonul catifelat, de o claritate deplină, atât în poziţiile înalte cât şi în cele joase, calităţi pe care le deţine cu prisosinţă Adam Chirilă Adrian, m-au dus cu gândul la eminentul contrabasist Iosif Prunner, care polarizase în jurul lui atenţia multor generaţii de specialişti şi melomani. Întâmplarea fericită face ca partitura pe care tocmai a tălmăcit-o, respectiv Concertul pentru contrabas şi orchestră în fa# minor, op.3 de Serge Koussevitzky, să-mi fie lipită de suflet încă de când am auzit-o prima dată, prin anii ’72-73, tot cu un român, respectiv contrabasistul Wolfgang Güttler, care atunci a răvăşit emoţiile multor ascultători, dându-i viaţă.
Lăsând deoparte comparaţiile mai mult decât onorante, pot spune că ceea ce am audiat acuma mi-a oferit prilejul să văd în solist nu numai un tehnician deosebit dar şi un artist complex, care poate face din acest instrument greoi şi voluminos vioară. Expresivitatea, dicţia arcuşului în curgerea lină sau agitată a liniei melodice, atât de modern romantică pentru compozitor, evidenţiată prin sprintene treceri de la un tempo la altul, de la vigoare la candoare fiind doar o parte din galeria mijloacelor cu care a reuşit această performanţă. Felicitări!
De aceea sper ca evoluţia lui solistică să continue şi să bucure astfel în egală măsură colegii muzicieni, cât şi melomanii de pretutindeni. L-aş vedea interpretând cele două mari sonate pentru pian şi violoncel de Brahms – mi minor şi Fa major, ca şi alte concerte. Este doar o sugestie.
Cât despre acompaniamentul orchestrei, “conversaţia” muzicală dintre solist şi ea, nici nu se putea unul mai bun, mai ales că a fost în mâna dirijorului Horia Andreescu care, printre multele-i calităţi care i-au asigurat celebritatea, o are şi pe aceea de fin, corect, intuitiv şi foarte în stil acompaniator.
A urmat Simfonia nr. 2 în Re major, op. 73, de Johannes Brahms. Şi continuând starea emoţională care se instalase deja, ca şi acel schimb de energii între sală şi scena, indispensabile oricărui act artistic valoros, mă aşteptam la un adevărat regal, mai ales că la pupitru era Horia Andreescu, recunoscut printre altele şi pentru incomensurabilul său respect pentru muzică şi compozitorii ei. Şi ar fi putut fi… de la un moment dat, păstrând proporţiile, chiar a fost. Spun că ar fi putut fi dacă începutul începutului simfoniei n-ar fi fost clătinat de două impardonabile gafe ale gazdelor - o nefericită premieră absolută pentru mine – moment în care mi-a ţâşnit involuntar întrebarea: Oare cui nu-i place Brahms?.
Răspunsul nu s-a lăsat aşteptat şi s-a derulat în două etape aproape succesive.
1. O dată venit pe scenă dirijorul, pregătit să înceapă simfonia, a fost nevoit să aştepte, să aştepte şi iar să aştepte cu bagheta în mână, întorcând capul în repetate rânduri spre sală, până când a părăsit scena, rezolvarea unei probleme tehnice de reverberaţie sau fâsâit (ceva de genul acesta), cauzate de un microfon uitat deschis după evoluţia contrabasistului.
2. Apoi, de-abia revenit pe podium şi în fine începută simfonia, să fie “obligat”, după doar câteva minute, să oprească concertul, întrucât doi membri ai orchestrei, suflători-alămuri, au întârziat să îşi ocupe locul pe scenă. Încă roşind de jenă, mă gândeam că, poate, ei mai sărbătoreau distincţia oferită instituţiei din care făceau parte toţi de către preşedintele României, Klaus Johannis, cu prilejul Zilei Culturii Naţionale.
În fine, nici nu îmi pot imagina ce-a fost în sufletul lui Horia Andreescu dar cumva, profesionalismul său desăvârşit a învins situaţia, stăpânind cu mână forte degringolada orchestrei, evidentă la început, pe care a condus-o cu eleganţă şi calm, prin frumuseţile sentimentelor, când voioase, când sobre, când melancolice, când dansante, când solare, când încruntate, aşezate atât de brahmsian în armoniile travaliului său orchestral. Şi odată cu “şlagărul” compozitorului (mă refer la ce-a de-a doua temă din Allegro ma non troppo), dezordinea s-a mai ordonat, lăsând loc muzicii, care şi-a revărsat lumina, veselia şi melancolia aproape pastorală, asupra ascultătorilor. Mai plenar în ultimile două părţi ale lucrării, când am recunoscut şi virtuţile orchestrei, care a dat o mostră din ceea ce ar fi putut fi toată simfonia.
Mi-a plăcut foarte mult Horia Andreescu şi pentru modul în care a gestionat situaţia şi mai ales pentru ţinuta sa artistică, dublată de tulburătoarea-i sinceritate şi forţă specială, cu care a stăpânit orchestra printr-o felurime de procedee clasice dar şi de mare modernitate. Mi-a plăcut foarte mult şi Brahms, căci mie îmi place Brahms şi îl respect.
DOINA MOGA
