Filarmonica din Sibiu şi Tito Ceccherini – Confluenţe româno-italiene

Strâns legate prin rădăcinile latine comune, cultura română şi cea italiană au fost apropiate una de cealaltă dea lungul vremii, reprezentanţii lor reuşind adesea să le înţeleagă spiritul local înainte reprezentanţilor altor culturi din zone geografice apropiate dar totuşi depărtate prin principiile la care se raportează. Dacă elitele noastre au fost dintotdeauna fascinate de poetica italienilor, de cantabilitatea limbii vorbite în Peninsulă, ori de întreaga zestre dăruită lumii de marii literaţi, pictori, muzicieni sau sculptori romani, milanezi ori veneţieni, cronicarii italieni ai secolelor XVII-XVIII, liderii revoluţiei din 1848 sau importanţi cercetători ai secolului XX au fost atraşi de exotismul folclorului nostru, de modul în care limba română a păstrat până astăzi o parte semnificativă a vocabularului de sorginte latină sau de modul în care mediul cultural reflectă tempera-mentul nostru special ce reuneşte trăsături balcanice, latine şi slave dar şi o dorinţă de a fi parte a culturii europene apusene. Mergând spre contemporanei-tate, am putut observa confluenţele româno-italiene şi în cadrul seriei Muzica secolului XXI incluse în Festivalului Internaţional „George Enescu”, ce a programat sâmbătă 18 septembrie 2021, la orele prânzului (spaţiul orar obişnuit pentru evenimentele seriei) concertul susţinut pe scena Sălii Radio de orchestra Filarmonicii de Stat din Sibiu sub bagheta muzicianului Tito Cecherrini, artiştii alegând spre audiere o listă de lucrări în care au figurat creatori români şi italieni, completată de un reprezentant al muzicii asiatice noi. Aşadar, muzică românească dirijată de un italian şi muzică italiană interpretată de români, repertoriul autohton fiind reprezentat de opusul Der Nachbar des Chaos (Vecinul haosului), al lui Mihnea Brumariu, care continuă să exploreze, într-o nouă lucrare dintr-un ciclu mai amplu, modalitatea în care caracterul transformaţional al categoriilor propuse în desfăşurarea sonoră schimbă într-o oarecare măsură ordinea temporală, felul de a privi timpul al compozitorului, interpretului şi chiar al ascultătorului fiind supus unor mutaţii semnificative. Dincolo de scopul ideatic, Der Nachbar des Chaos a atras atenţia prin modul în care compozitorul utilizează în manieră aproape tradiţională resursele aparatului simfonic, creând o pagină orchestrală ancorată în principiile contemporane dar în egală măsură construită astfel încât să includă trimiteri la folclorul autohton, foarte subtil integrate în textura partiturii, dar şi la muzica lui Aurel Stroe, mentorul compozitorului, accentul fiind pus pe abordarea melodică a construcţiei sonore. Toate aceste faţete ale lucrării prezentate în primă audiţie pe o scenă bucureşteană (prima audiţie absolută a avut loc câteva zile mai devreme chiar la Sibiu) au fost evidenţiate minuţios de Tito Cecherrini, care a accentuat în mod deosebit acele scurte aluzii la folclorul românesc, pe care le-a simţit echilibrat şi le-a inclus cu rafinament în construirea versiunii sale dirijorale, şi melodicitatea temelor. Această ultimă trăsătură a fost mult mai puţin caracteristică lucrărilor compozitorilor italieni preocupaţi să exploreze diversele tehnici interpretative şi expresii neconvenţionale, primul opus din acest grupet pe care l-am audiat fiind Giorno velato pentru vioară şi orchestră (Învăluit în lacul negru) de Salvatore Sciarrino, unde în calitate de solist am aplaudat-o pe Caroline Widmann, muziciană cu o remarcabilă activitate interpretativă, preocupată inclusiv de promovarea creaţiei contemporane. Scrisă în spirit concertant, Giorno velato, se remarcă prin aspectul interiorizat al muzicii ce învăluie ascultătorul lăsându-l, într-o anumită stare de transă, să-şi construiască propria acţiune dramaturgică potrivită sonorităţilor lucrării, care se poate petrece într-o pădure bântuită, într-un castel părăsit unde poposesc doar păsările şi diversele insecte sau poate propune chiar un ministory cu fantome, această ultimă variantă putându-se apropia de subtila intenţie a lui Sciarrino care, plecând de la impresiile avute în urma vizionării ilustraţiilor dintr-un album al pictorului ceh Jan Preisler, unde era schiţată o tânără lângă un lac negru, ajunge la mitul lui Orfeu şi a sa călătorie spre Infern, ce îl poartă inclusiv spre ţinuturi unde umbrele întunericului se fac simţite fără a fi văzute. Din punct de vedere muzical, Giorno velato se remarcă prin dialogul dintre solist şi orchestră, comentariile fiind succinte şi parcă abia şoptite, şi prin scriitura partiturii violonistice unde pentru obţinerea unei game largi de efecte, sunt utilizate procedee precum glissandi, pizzicati de tip bartòkian, timbruri de sul ponticello, ritmuri bătute cu degetele pe corpul instrumentelor ş.a. Cea de-a doua lucrare provenită din repertoriul contemporan italian, Fiori dei Fiori îi aparţine lui Francesco Filidei (elev al lui Sciarrino), care pornind de la citate din celebra Fiori musicali de Girolamo Frescobaldi, construieşte un discurs sonor paradoxal atipic, unde ne propune să privim spre muzica barocă de orgă chiar din interiorul instrumentului evocat, surprinzând fenomenele ce pun în mişcare mecanica unei orgi, circulaţia coloanei de aer prin tuburile acesteia şi prin burduf şi nu în ultimul rând o percepţie specială a acusticii unei catedrale replicate între elementele de construcţie ale orgii, reverberaţia specială ieşind fără îndoială în evidenţă. Dincolo de efectele ce ancorează lucrarea în limbajul contemporan între care poate fi menţionată tehnica redării caricaturizate a citatelor melodice din epoca barocă, Fiori dei Fiori valorifică în manieră originală unele dintre particularităţile întâlnite în muzica vremii: pedala mai îndelungată pe anumiţi piloni armonici, ostinato-ul construit pe figuraţii arpegiate, liniile melodice bogat ornamentate, etc. Întregit de opusul Rare Gravity semnat de compozitorul nipon Dai Fujikura, în care se reflectă intenţia acestuia de a reda sonor imaginea vieţii intrauterine a fătului, de la apariţia sub formă de embrion şi până la forma finală dezvoltată în mediul acvatic matern, protejat, prin utilizarea unor tehnici speciale pentru toate compartimentele instrumentale incluse în aparatul orchestral, a trecerilor rapide dintr-un tipar metric într-altul, ori prin amplificarea aproape continuă de ideii tematice iniţiale, concertul susţinut de Orchestra Filarmonicii de Stat din Sibiu a reflectat, o dată în plus, chimia ce se stabileşte cu uşurinţă între muzicienii români şi cei italieni, evoluţia artistică a ansamblului ardelean preocupat tot mai mult în ultimul timp de abordarea repertoriului contemporan şi nu în ultimul rând alura europeană, internaţională a creaţiei autohtone.

Mădălin Alexandru STĂNESCU
în ACTUALITATEA MUZICALĂ nr. 10 (octombrie 2021)