Concert Cameral Musica Viva - cronică de concert

Viva Musica Viva
Dacă la un concert ascult o formaţie camerală de excepţie, mă consider norocoasă; dacă muzica tălmăcită de ea este de inspiraţie divină, mă simt binecuvântată; dacă locul, respectiv sala unde se desfăşoară el, este o combinaţie cochetă între vechi şi nou, care mai şi poartă un nume devenit legendă – în cazul de faţă cel al dirijorului Henry Selbing, care pe parcursul a peste 30 de ani a modelat numeroase generaţii, trezindu-le interesul pentru muzica de calitate, ba chiar schimbând destine profesionale, cum a fost şi cazul meu – mă simt atinsă de o pană de înger; şi dacă toate astea se întâmplă în oraşul pe care îl iubesc necondiţionat şi căruia îi datorez mare parte din tot ce ştiu acum, mă simt aproape răsplătită pentru toate dorurile şi visele începute în el. Aşa că imaginaţi-vă bucuria de-a dreptul solară, trăită de mine în 23 iunie, când le-am văzut, simţit şi auzit pe toate la un loc.

Aşa că la întrebările puse cu obstinaţie de câţiva confraţi în ale criticii: ţi-a plăcut concertul de la Sibiu? ţi-a plăcut cum au cântat? ţi-a plăcut ce atmosferă au făcut?, am răspuns după cunoscuta metodă socratică, prin care interlocutorul nu poate răspunde decât afirmativ. DA, DA, DA, şi iarăşi DA. Pentru că mi-a plăcut totul.

Începând cu faptul că Filarmonica din Sibiu şi-a onorat invitaţii (mă refer la formaţia Musica Viva), oferindu-le prilejul de a susţine primul concert în frumoasa sală care din cauze binecunoscute a stat tăcută şi tristă peste opt luni de zile, iar ea, Musica Viva, a onorat la rându-i Filarmonica de Stat din Sibiu cu prestigiul, complexitatea şi unicitatea ei în ale interpretării.

Apoi mi-a mai plăcut frumosul lipsit de fast şi plăcerea fără slăbiciuni ce s-a desprins din cântul celor trei muzicieni de har ca şi caracterul misterios şi sacru dat Trio-urilor op. 1 nr. 3 în do minor şi op. 97 în Si bemol major, “Arhiducele”, ambele pentru pian, vioară şi violoncel; faptul că nici o notă, pauză, nuanţă sau tempo n-a fost de prisos; modul atât de particular al acestei formaţii de a trece firesc, cald, alunecând parcă, de la o mişcare la alta, de la o tonalitate la alta (nu brusc, cum se întâmplă în alte viziuni), excelenta fuziune dintre ei, membrii formaţiei – foarte greu de realizat, pentru că, în fond, toţi trei sunt solişti: Florin Mitrea, şef de partidă şi solist instrumentist la partida de violoncel a Orchestrei Naţionale Radio, Adrian Florescu, concert-maestru, solist la Orchestra Simfonică Metropolitană din Lisabona, acum la acelaşi ONR, Andreea Butnaru, solistă şi profesor la Conservatorul bucureştean, nu că s-ar simţi în cântul şi exprimarea ei ceva didactic, ba chiar din contră, aş zice o rarissimă independenţă ; modul seducător în jocul omonimelor major – minor, în folosirea timbralităţii întunecate a coardelor pe tonalităţile cu bemoli şi evidenţierea respiraţiilor lungi în drumul lor spre romantism.

Cu Musica Viva l-am auzit acum, dar nu pentru prima dată, deşi recunosc, totdeauna m-a surprins, pe Beethoven serios. Serios în tot. Dar şi generos şi cu mare respect pentru instrumentişti (latură de asemenea mai puţin scoasă în evidenţă de alţii). El glumea serios, era romantic serios, dansa serios, visa serios, iubea serios, suferea serios, lupta serios, era gingaş serios, dantelat serios, eroic serios, devenind în final seriosul titanic. De aici şi particularele, chiar modernele aş zice treceri de la o măsură la alta, de la o tonalitate la alta, de la un timbru la altul, de la o mişcare la alta, de la o atmosferă la alta, elaborată atât de sensibil de toţi membrii formaţiei dar în mod special de pianista Andreea Butnaru, mai ales în Arhiducele, cu a sa partitură complexă, dificilă, în care ea combină uimitor tehnica pe care Beethoven punea mare preţ, cu expresivitatea şi trecerile bruşte de la o dispoziţie la alta, fără a impieta discursul deosebit de cursiv. Tehnica excelentă prin care fiecare notă a avut strălucire sau întunecime a fost realizată atât de limpede, fie în stacato, fie în legato, fie în Largo, fie în Scherzo, înfiorând pur şi simplu. Iar dialogurile pian-vioară, pian-violoncel, pian-vioară-violoncel au fost, datorită excepţionalelor calităţi muzicalo-tehnico-sensibile ale celor doi cavaleri atât la propriu cât şi muzical vorbind (oferind pianistei un suport melodic de zile mari), opere de artă. Toţi membrii formaţiei Musica Viva împreună au reuşit o spectaculoasă expresie dramatică a gestului sonor, care se cuplează cu o sobrietate implacabilă, generând contururi granitice şi un ansamblu de semantici sonore ce dau greutate fiecărui sunet al lucrărilor.

În ambele trio-uri dar cu precădere în Arhiducele, interpreţii “au în faţă provocarea de a crea un univers complet, în care conştiinţa primului acord al lucrării să fie prezentă până la acelaşi acord al sfârşitului”, iar asta, de asemenea, Musica Viva a realizat-o perfect, ca de altfel şi elevatul dialog între pian şi corzi, în care Tema este preluată când de unul, când de altul (exemplu, partea a patra sau Tema I din Partea I), echilibrul fiind subliniat de decenţa şi rarele abilităţi cu care fiecare interpret comentează în fundal ideea. Această menajare camerală a fost numită în anumite analize stilistice fie amabilitate, fie luptă continuă între pian şi corzi, de fapt un factor de echilibru menit să anunţe, indiferent de evoluţia cronologică a instrumentelor, o uniune timbrală ideală ce-i va caracteriza întreaga operă. În interpretarea dată celor două trio-uri, la Sibiu, Musica Viva a subliniat lin dar profund puternic traiectoria compozitorului de la clasicul pe care îl respectă la romantismul eroic ce se întresimte cu fiecare temă, linie melodică, mişcare, combinaţie timbrală, armonie. Şi a exprimat-o deosebit de plastic-muzical, cu detaşarea permisă în egală măsură de generozitatea compozitorului care lasă libertate instrumentelor (pentru cine ştie să citească asta) ca şi de talentul, abilităţile, înţelegerea, implicarea şi aproape contopirea ei cu poezia muzicii.

            Concertul din 23 iunie de la Sibiu a fost categoric unul de colecţie. Păcat că pianul, tocmai pianul – şi doar Selbing a fost pianist înainte de fi dirijor – nu s-a simţit prea bine şi asta ca să mă exprim elegant. Dar, rămânând credincioasă propriei spuse conform căreia instrumentele foarte bune cântă singure, neavând mare nevoie de interpreţi dotaţi, cred că de data asta acest impediment al sălii a fost în avantajul ansamblului Musica Viva, întrucât aşa s-a auzit – văzut mai bine ce poate face un mare pianist şi cum pot trei muzicieni de valoare să suplinească prin tehnica, culoarea timbrului şi indiscutabila lor vocaţie orice impediment. Aşa că până la urmă totul a sunat foarte Beethoven. Lucru rar.

Mi-a mai plăcut înduioşătoarea privire a trecătorilor ce urmăreau cu jind prin ferestrele luminate un concert pe care doar l-au văzut, că de auzit nu aveau cum. Pitorească privelişte. Privelişte care ne-a amintit de celebra şcoală de balet din Toronto, construită anume în acest fel şi care a devenit, datorită priveliştii respective, un punct turistic de mare atracţie. Poate fi o idee, cine ştie? Oricum, cine n-a auzit concertul de la Sibiu a pierdut. Cine l-a auzit, a câştigat prin încântare.

DOINA MOGA