Interviu cu dirijorul Tiberiu Soare

Am intrat în sala de concerte în care maestrul Tiberiu Soare repeta cu orchestra, în prima zi de Sibiu Opera Festival. Instrumentiștii râdeau, era o atmosferă degajată, aproape informală, care cu greu te poate duce cu gândul la strălucirea și eleganța din seara galei. 

Tiberiu Soare a fost îndrumat către muzică încă de mic, în perioada în care el abia descoperea lumea. La cinci ani și jumătate bunicul i-a intuit talentul muzical și l-a trimis la Liceul de Muzică George Enescu din București. A studiat vioara în școală, însă în liceu s-a produs revelația care l-a îndreptat către dirijat. Primul său mentor spiritual i-a fost maestrul Sergiu Celibidache, cu care nu a avut ocazia de a se întâlni, dar care i-a schimbat traiectoria vieții. A citit un interviu cu acesta, material pe care nu l-a înțeles pe deplin din cauza volumului mare de informație. Fiind o fire pe cât de curioasă, pe atât de ambițioasă, pe fundația acestui moment și-a clădit cariera de mare dirijor de operă pe plan național și internațional. A fost dirijorul orchestrei Operei Naționale București, Dirijor Principal al Orchestrelor şi Corurilor Radio România, este dirijor al Ansamblului de Muzică Nouă „Profil” din Bucureşti și a condus cele mai importante orchestre ale lumii: London Philharmonic Orchestra, Orchestra Filarmonicii din Atena, Orchestra Radio Praga, și multe altele. 

Crede că cel mai important pentru un dirijor este să fie „autentic și spontan”, iar curajul pentru a pune mâna pe bagheta de dirijat trebuie să provină din înțelegerea profundă a lumii și a muzicii. „Dirijatul e meserie de păr alb” glumește.

Cum ar defini un dirijor conceptul de „sunet”?

Sunetul este un conglomerat. Ceea ce auzim noi este, de fapt, un fel de sandwich format din mai multe sunete. Multe dintre ele nici nu le percepe urechea umană.

Cum te formează muzica?

Te învață să fii capabil ca, în timpul unui dialog, să asculți. Muzica îți cultivă capacitatea de atenție, de concentrare. Artele sunt ca niște găuri în pereții Raiului, cum foarte frumos spunea un poet, șiavem posibilitatea și  noi să tragem cu ochiul la ce se întâmplă pe acolo. Nu ar trebui să punem artele pe un loc de Cenușăreasă în societate.  

Este o orchestră o echipă? Sunteți un lider?

Dirijorul este de fapt unul dintre muzicieni, o parte din acea echipă. Este muzicianul care se ocupă de sincronizare și de imprimarea unei stări. În trecut, sarcina aceasta era preluată fie de concert-maestru, fie de compozitor sau cel care era la clavicembal. Treptat, muzicianul respectiv a fost degrevat de sarcina de a mai cânta. Așa s-au despărțit cele două funcții. Concert-maestrul a rămas liderul orchestrei. 

Dirijorul este în față fiindcă trebuie să fie văzut de toți muzicienii, nu pentru că e cel mai important. El dă indicații la repetiții nu pentru a-și impune punctul de vedere asupra unei partituri în fața celorlalți, ci pentru a avea o coordonare mult mai bună. Trebuie să-și construiască o viziune suficient de largă încât să înglobeze și alte păreri, nu neapărat contradictorii, dar poate divergente. Trebuie să fii capabil să te adaptezi. Adaptarea este una dintre însușirile-cheie ale unui dirijor. 

Este important ca publicul să distingă specificul unui dirijor de al altuia?

Nu. Eu aș sfătui publicul să ignore complet dirijorul. Pe iubitorii muzicii nu ar trebui să îi intereseze mișcările unui dirijor la fel cum pe un pasager nu-l preocupă ceea ce face un pilot. Este suficient dacă a avut un zbor lin. Dirijorul trebuie să comunice doar cu orchestra. De-aceea îmi place mie la operă. Sunt eu cu orchestra în fosa noastră, unde nu ne vede nimeni. 

Pe public ar trebui să-l preocupe muzica și dacă a ieșit din sala de spectacol altfel decât a intrat.

Vă mai puteți bucura de muzică fără să o analizați?

Asta îmi vine foarte greu. Din acest motiv îmi place heavy metal-ul. Are unele sunete distorsionate și câteodată mă surprind gândindu-mă la ce a făcut artistul acolo. Când aud un bas cu distors sau alte efecte îmi dă cu virgulă, fiindcă nu-mi mai pot folosi auzul timbrat. E de bine. Mie-mi plac muzicile care vin din interior către exterior.

Au existat îndoieli, dubii, pași greșiți în cariera dumneavoastră?

Cred că au fost mai mulți pași greșiți decât de succes. Au fost ani în care mă chinuiam să urc un munte și, ajuns în vârf, realizam că trebuia să urc pe alt munte. Dar nu m-am lăsat. Astea toate fac parte din bildung, din traseul personal. Suntem suma tuturor momentelor de succes și a celor de eșec. Iar când mă duc în fața oamenilor, mă duc cu tot acest bagaj. Este autenticitatea despre care vorbeam. 

Anul acesta este Anul Beethoven, în care se sărbătoresc 200 de ani de la nașterea compozitorului. Câte dintre planurile inițiale pentru acest an au mai rămas valabile în urma pandemiei?

Foarte puține. Voi avea și aici, la Sibiu, un concert Beethoven. Dar mă gândeam că este atât de beethoveniană toată această situație. Când studiezi foarte mult partitura unui compozitor, începi să ai impresia, nu certitudinea, doar impresia că ajungi să îl cunoști cumva personal. Și nu mi-l imaginez pe Beethoven foarte încântat de festivism. Cel puțin nu acel Beethoven din ultima perioadă a vieții, care mie îmi place foarte mult. 

Am văzut la repetiții oameni care râdeau, dar o făceau cu masca pe față. Le-am văzut numai expresia ochilor. Cum v-ați acomodat cu stilul acesta de a cânta?

Înțeleg utilitatea portului măștii în condițiile astea, dar problema e la expresile faciale. Un dirijor transmite foarte mult prin mimică, care acum trebuie compensată prin gestică și corporalitate. Stilul de dirijat cu și fără mască sunt puțin diferite. Se pare că ne-am adaptat cu toții. 

Spuneați într-un interviu că „nu există muzică, există muzici”... 

Da, sunt adeptul pluralității. Muzica ta e diferită de muzica mea. Eu mă ocup cu operă, muzică simfonică și muzică de balet, asta e meseria mea, dar ca hobby îmi place să ascult trupe de heavy metal. E atât de plină lumea de muzici, încât nu poți vorbi la singular. Există muzici pentru fiecare. Păstrarea conștienței unui pluralism în ceea ce privește gusturile muzicale este o garanție a libertății de alegere și de gândire.

Dumneavoastră de ce faceți muzică?

Când eram student credeam că fac muzică pentru a înțelege mai bine. Eram într-o perioadă romantică, la 21 de ani ești stihial și învolburat. Îmi imaginam că prin muzică pot înțelege mai bine lumea. N-am renunțat la idee, dar am depășit-o, m-am dus puțin mai departe. Cred că răspunsul la întrebarea asta rezidă într-o distincție: cea între scop și mijloc.

Muzica e scop sau mijloc?

Pentru mine e un mijloc pentru a ajunge la altceva. Mi-am dat seama de asta abia după ce am întâlnit oameni din diverse alte domenii: literatură, poezie, arte plastice, fizicieni, matematicieni. Toți tind către ceva, către un apex, un vârf unde se unesc toate astea. De-aia fac eu muzică, vreau să ajung acolo. Știu că e asimptotic să ajung acolo unde toate disciplinele se contopesc: unde religia devine muzică, unde matematematica devine estetică. Fiecare artă sau fiecare știință tinde spre a se transforma din interior. Științele caută să se transforme în artă, artele ajung la dezideratul științelor. Există o știință în spatele subiectivității artelor, există o aranjare subtilă pe are ajungi să o contempli.

Muzica are limite/limitări?

Singura limită pe care o poate avea exprimarea artistică e acolo unde ai ajuns să-ți dai seama că mai mult înseamnă mai puțin. Nu am ajuns acolo niciodată.

E muzica sinestezică?

Pentru mine este. Se întâmplă să fac corelații între diverși perceptori. Nu știu de ce, așa fac de când eram mic. De când am început să fac muzică am asociat inconștient anumite sunete sau secvențe sonore cu senzații tactile, cromatice, chiar gustative, olfactive. Pentru mine, un sunet de trompetă este roșu. Chiar m-am mirat când am întâlnit oameni pentru care sunetul sol diez este doar sunetul sol diez, nu are nimic galben în el. 

Într-un concert dumneavoastră încercați să creați o imagine sonoră?

Ce frumos! Eu apreciez foarte mult icoanele vechi. Să analizezi o partitură de Beehoven sau o operă de Puccini și să o faci atât de desăvârșit, la fel cum ai picta o icoană, aceasta este un deziderat frumos.

Este dirijorul un fel de demiurg?

Nici pe departe. Noi cărăm apă de la partitură la public, folosindu-ne de orchestră. 

Ce fel de căutare presupune munca de dirijor?

Permanentă. Munca de dirijor presupune, în primul rând, intimitate cu partitura. Partitura este, de fapt, instrumentul meu, nu orchestra. Cu partitura petrec cel mai mult timp. 

Mulți muzicieni spun că „adevărul muzicii este dincolo de note”. Eu aș spune că e chiar printre note. Muzicianul umple spațiile albe dintr-o partitură, acolo e spațiul nostru de manevră. Și dirijorul dirijează spațiile albe din partitură pentru că notele sunt clare, muzicienii le văd, le cântă. Analogia e simplă dacă te gândești la un gard. Imaginați-vă partitura ca pe un grilaj, iar tu trebuie să fii capabil să discerni prin formele portativului ceea ce se întâmplă dincolo de el, ce capătă formă după gard.   

Ați mai spus că „muzica este un substitut al zborului”. Este ceva metaforic sau are doar legătură cu pasiunea dumneavoastră de a pilota?

Eu cred că la origine putem zbura și muzica este unul dintre factorii care ne pot face să zburăm. Există mai mulți și nu țin neapărat numai de arte sau de științe.

Mai aveți emoții înainte de concerte?

Normal. Când nu voi mai avea emoție mă voi lăsa de muzică.