Interviu cu Cristi Iacob


„Actoria nu se face cu tupeu, se face cu hipersensibilitate”



Nu am putut transcrie în cuvinte tot interviul pentru că el a fost mult mai mult decât niște simple întrebări și răspunsuri. Cristi Iacob este mai mult decât o personalitate căruia îi iei un interviu și te întorci la laptop să scrii. El mișcă câte ceva în fiecare om cu care vorbește. Când nu este pe scenă, vorbește încet, când nu fumează, gesticulează mare și când privește, te privește în suflet. Când nu am pus întrebările gândite pentru acest interviu, am purtat o discuție spontană. Despre muzică și teatru, despre cultura în general și despre condiția actorului într-o societate. 
Cristi Iacob este actor angajat al Teatrului Mic din București, membru în juriul emisiunii „Te cunosc de undeva”, actor de film și om care delimitează viața de scenă. A fost invitat al Filarmonicii de Stat Sibiu de Ziua Națională a Culturii cu spectacolele „Tinerețe fără bătrânețe și viață fără de moarte” și „Aventurile lui Păcală”, prezentate împreună cu orchestra. 


Care este relația ta cu muzica?
Am făcut 5 ani de vioară la Liceul de Muzică și Arte Plastice din Galați. Mi-ar fi plăcut să fiu dirijor, dar nu am avut talent la vioară. Talentul e foarte important în arte, iar munca, cu atât mai mult. Orice performanță nu se face decât cu muncă, nu ai cum altfel. Orice poate deveni artă dacă o faci cu precizie.

Cum definești performanța?
Pornind de la talent, care e un dat, har de la Dumnezeu. De-asta noi, ca artiști, suntem mai ciufuliți în viață. Performanța se face talent + multă muncă. Talentul nu e o constantă, e ca o pungă elastică. Trebuie să introduci în ea muncă, iar ea se mărește. Dacă nu ai antrenament, nu poți să continui. Nu cred în performanța non-inteligentă.  

Este prima dată când joci alături de o orchestră?
Nu, am mai jucat „tinerețe fără bătrânețe” în Timișoara, Arad și Bacău.

Care este diferența dintre a juca cu o orchestră și a juca cu alți actori?
Trebuie să fii de sute de ori mai atent. Tu practic ești un instrument și trebuie să intri exact acolo unde trebuie. M-a ajutat foarte mult că am făcut muzică în trecut: vioara a doua, țineam terța. Doar că acum este solo, trebuie să am și un moment de strălucire. Atunci când e, trebuie să dai tot din tine. Muzica ilustrează textul și textul, muzica. Este prima oară când joc Păcală, este o necunoscută și pentru mine. Este o punere în scenă foarte frumoasă.

Mai are loc improvizația într-un astfel de spectacol?
Improvizația se poate face numai atunci când știi lucrurile foarte bine. E ca parodia, nu poți râde de ceva ce nu cunoști foarte bine, fiindcă altfel bați câmpii. Accidentele sunt aur curat pentru un actor. 

Poate o notă muzicală avea același impact asupra spectatorului, asemeni unei tăceri teatrale?
Sigur că da. Tăcerile din teatru sunt cel mai greu de făcut. Uneori tăcerea este mai importantă decât textul. În clipa în care toți respirăm în același timp se coboară ceva, nu știu ce și probabil că nici nu voi afla prea curând. În momentul în care se opresc toți, atunci se oprește și timpul. Este atât de sublim încât nici nu am cum să exprim în cuvinte stările astea. Aplauzele înseamnă punct. Mie nu-mi plac aplauzele.

Și totuși, cât de mult timp păstrezi cu tine aplauzele după ce s-a terminat un spectacol?
Un spectacol nu se termină brusc. Nu poți să cobori de pe scenă și în secunda doi să faci  murături. Aplauzele sunt ca o coadă de cometă, le iei cu tine și se estompează treptat.

Muzica mi se pare cea mai complexă dintre arte. Conține arhitectură, are culoare, are sensibilitate, durează… deși nu există. Nu poți pune mâna pe ea. Nichita Stănescu spunea: „Nu vreau să închid cuvintele în grafisme. Cuvântul este distanța dintre buzele mele și urechea ta”. 

Eu cred că arta este un preaplin. Un preaplin al unei societăți. Dacă nu ar exista arta, atrocitatea lumii ar fi de nesuportat. 

Preaplinul se poate transforma în exces?
Uneori da. Din păcate da. DIn păcate a devenit un soi de libertate care permite toate porcăriile. Nu prea știm ce să facem cu libertatea asta. Ies pe piață abjecții cu pretext de libertate și asta mi se pare periculos. Independența ar trebui să fie cu generozitate, înspre plus, nu înspre minus. 

Ce se întâmplă după un spectacol, când realitatea topește brusc utopia scenei? Este un moment de dezamăgire?
Niciodată. Întotdeauna există cel puțin zece lucruri care să-ți redea bucuria. De la zăpada care e acolo, albă, călcată de un om… oare ce fel de om a călcat pe singurul petic de zăpadă imaculat de pe stradă… la privirea ta foarte interesantă și foarte atentă, sau murăturile alea care stau acolo în borcan. Trebuie să te înconjori de lucrurile astea minunate. În jurul tău sunt exact lucrurile pe care le vezi. Dacă vezi numai pereți coșcoviți, să nu te miri.

Pentru ce lupți?
Să mor frumos. Să las în urma mea lucruri bune, sau măcar o amintire plăcută. Pentru că știu cât de rău și de prost sunt uneori și vreau să compensez cumva. Doresc să las ce am mai bun din mine, iar lucrurile rele să nu le vadă nimeni.

În ce măsură un actor poate educa, schimba publicul? 
În general publicul în sală este cel pe care ți-l crești. Dacă spui bancuri proaste, el va râde ca un prost. După tot tu, ca actor, o să fii nefericit că ai proști în sală. Dacă ai un umor rafinat, și publicul râde altfel, se învață cu altceva. 
Mai degrabă crezi într-un actor, care poate fi un influencer. Oamenii se uită mai mult la un actor decât la un politician sau la un preot.

De ce crezi asta?
Pentru că suntem mai aproape de ei, consumerismul e mult mai simplu decât lucrurile profunde. Actorii sunt „cronica vie și prescurtată a vremurilor”, după cum spunea Hamlet. Actorii spun despre vremurile în care ei trăiesc, și trebuie să spună adevărul.

Un actor nu lucrează cu lucrurile profunde?
Trebuie să ascundă lucrurile profunde într-o aparență pe care poate să o înghită toată lumea, pentru că dacă te apuci să faci filozofie pe scenă, nu te vor asculta mulți. Trebuie să știi forma în care să o pui. 

Concepția generală despre actori este că ei joacă permanent, că mint…
Nu în viață. Acesta e defectul nostru profesional de a gesticula mai larg, de a vorbi un pic mai tare, dar de mințit cred că mint doar actorii cu ghilimele, cei care fac din viață un teatru, nu din teatru o viață. Actoria nu se face cu tupeu, se face cu hipersensibilitate. 

Ce rol joacă filmul și televiziunea în cariera ta?
Nu-mi place cuvântul carieră. Din păcate teatrul acum e slăbuț, nu mai prea e. Filmul, de pildă, e altă latură a meseriei, e un alt timp de joc. Acolo e mai corectabil. Tragi 20 de duble până îți iese ceva bine. În teatru ori ai, or nu ai. Într-adevăr filmul și televiziunea au un alt public. La teatru îți vin un milion de oameni într-o carieră, în schimb la televizor se uită atâția oameni într-o seară, să nu mai zic de un film, la care te poți uita de câte ori vrei.

Cât de diferit percepi publicul de teatru față de publicul de televiziune?
Publicul de teatru e mai cald, e viu, pe celălalt nu îl vezi. Iar raintingurile sunt doar statistici pe segmente de populație. Dar nu mă comport diferit. De vreo câțiva ani de zile m-am hotărât să nu mint. E prea multă falsitate, nu pot să râd fals. Dacă nu-mi place, nu râd. Pierd timpul să mă chinui să dau bine. 

Cum te împaci cu gândul că majoritatea oamenilor te cunosc datorită televiziunii, de la „Te cunosc de undeva”, și nu datorită teatrului?
Nu aș fi vrut să mai fac televiziune, dar mi-a plăcut formatul emisiunii. E ceva sincer și cu foarte multă muncă în spate. Nu aș concura sub nicio formă pentru că este îngrozitor de greu să faci ceva atât de complex într-un timp extraordinar de scurt: Să cânți, să dansezi, să joci un personaj… Noi, actorii, suntem mai tihniți, mai înceți, mai metodici. 
Ce mi-a mai plăcut la formatul ăsta e că îl poți pune pe X-ulescu lângă Andrea Bocelli fără nicio problemă, pentru că este convenția stabilită, nu pare eclectic. Până la urmă mai strecurăm și un Pavarotti, dar ușor. Trebuie să-i dai omului și ce-i place, dar și altceva, să-l și sensibilizezi, să-l și faci să râdă. Publicul se crește ușor, treptat.

Ai spus vreodată „nu”?
Din păcate de prea puține ori. 

Care dintre întâlnirile pe care le-ai avut ți-au schimbat viața de actor?
Pe toate. Lista e lungă, dacă vrei stăm până mâine dimineață. Încerc să fur cât mai mult din orice întâlnire. Depinde ce valoare îi dai tu respectivei întâlniri. Dacă i-o dai completă, atunci o primești completă, dacă o fușărești, fușărită rămâne.

S-a întâmplat vreodată ca unul dintre modelele dumneavoastră profesionale să cadă de pe piedestal în momentul în care ați urcat pe aceeași scenă?
Nu am băgat de seamă, m-am făcut că nu văd. Eu iubesc oamenii și de-aia dau mereu 100% din mine. E treaba fiecăruia cum alege să-l trateze pe celălalt. Da, mă dezamăgește, dar am toleranță mare. Dacă ar știi oamenii să spună un „iartă-mă” adevărat, „mulțumesc” sau „frumos” alta ar fi lumea.

Ai ajuns la „de ce”-ul pentru care faci teatru?
Nu.

Este Dumnezeu teatru pentru tine?
E o bătălie între cele două.

de Teodora Minea

Similar Suggestions

Adevărata noutate este ceea ce nu îmbătrâneşte, în ciuda timpului
”Oare cui nu-i place Brahms?” Cronică de concert.
Filarmonica Sibiu decorată de Președintele României
LA SIBIU - CONCERT DE ANUL NOU
Colinde românești în rezonanța pianului. Cronică de concert