Colinde românești în rezonanța pianului. Cronică de concert

Cine nu a văzut şi auzit recitalul pianistului Ştefan Lovin din 19 decembrie 2020 de la Sala Thalia din Sibiu a pierdut, posibil, cea mai frumoasă seară camerală premergătoare Crăciunului. Rafinată prin simplitate, nostalgică prin candoare, profundă prin preaplinul de emoţii din rezonanţa milenară a conţinutului, decentă prin veşmântul de o neasemuită frumuseţe a decorului, pură, discretă dar şi nouă prin clarviziunea solistului, care a reuşit să încrusteze într-un mozaic laic bine închegat pietrele preţioase ale atât de diferitelor şi totuşi asemănătoarelor cântece ale îngerilor – căci astea sunt, în adevărul biblic, colindele -, pline de bucuria naşterii copilului Iisus. Imaginaţi-vă o scenă îmbrăcată cu două jumătăţi de brâu pe lateralele ei, sugerând coloanele albe ale unui templu, în vârful cărora se roteau fine coroane de brad cu iluzii de globuleţe, totul pe un fundal de un albastru închis, străbătut de irizările fulgilor de nea; un pian în mijlocul ei, pianistul Ştefan Lovin şi cele douăsprezece colinde care se derulau într-o atmosferă mirifică.

Eu nu îmi amintesc ca, până acum, să mă fi teleportat vreo manifestare muzicală de gen, cu atâta forţă, în feeria copilăriei, adolescenţei, chiar şi a maturităţii mele, când, fie lângă bradul din casă, fie în sania cu cai şi zurgălăii aferenţi, în drum spre prietenii din Mărginimea Sibiului, ascultam, întotdeauna cu lacrimi în ochi, aceleaşi colinde cântate pe două voci perfect acordate, de către părinţii mei, acompaniaţi de copiii din preajmă sau vizitatori ocazionali, - toţi pregătiţi cu migală în şcoală anume pentru această perioadă. Şi, mărturisesc că, năucită de ecourile aceloraşi colinde, atunci cântate cu vorbe, acuma conturate melodic cu bogată expresivitate pe clapele pianului, m-am surprins cu lacrimile de demult în ochi care m-au însoţit pe întreg parcursul recitalului. Au fost lacrimi blânde, candide, purificatoare.

În pledoaria lui, Ştefan Lovin  a folosit întreg arsenalul sensibilităţii acestui unic instrument – pianul – (sora mai mică doar ca dimensiune a orchestrei), redând prin multitudinea de tehnici şi trăiri, cu tonuri când blânde, când mai viguroase, într-o mare de nuanţe, paleta-i largă de armonii interpretate onest, cu convingere, cu bună-cuviinţă, cu modestie, cu multă înţelegere, talent şi o excelentă stăpânire a instrumentului, vechiul în mereu noul şi contemporanul adevăr, ca şi noul modern din vechiul şi inegalabilul moment care a marcat de mii de ani vieţile tuturora. În cele douăsprezece colinde el a izbutit inspirate combinaţii melodico/armonico/ritmice de o uimitoare varietate, când asemeni unei nocturne înspicate cu acorduri moderne, trimitere la fulgii de nea de pe hlamida albă a iernii din Leagănul lui Iisus (Valentin Teodorian); când mai sprinţare, cu improvizaţii pe moduri şi ritmuri româneşti, aduse în zilelele noastre prin poetica pianului, în Trei Crai de la Răsărit (Anton Pann); când cu teme care trec firesc de la mâna dreaptă la cea stângă şi invers, asemeni unor întrebări şi răspunsuri, partitură în care interpretul  a fructificat şi elemente polifonice care au sunat ca o rugăciune în Soare-n Cer, Soare-n Pământu’; sau în cadenţa obsesivă, cu precădere în fortissimo, mângâiată de repetabilitatea în variaţii a temei principale, evocând parcă glasul cristalin al copiilor în Mândru-i cerul ca argintul; când duioasă ca un cântec de leagăn în stil improvizatoric în Colindă de Anul Nou; sau pios, ca o meditaţie subliniată de triluri lungi de mare efect din Steaua sus răsare; când cu farmec răscolitor prin care sunt perlat înşirate notele pliate pe cuvintele Colindă, Colindă din După datini, colindăm – Alexandru Paşcanu; când sofisticat, în poate cea mai modernă dintre toate, cu arpegiile mâinii drepte aşezate cuminţi în iz jazzistic pe tema de la mâna stângă în Bună dimineaţa lui Crăciunu’; când cu armonii populare în fortissimo exprimate orchestral în Domnuleţ şi Domn din cer – Gheorghe Cucu; când în stil polifonic din care se întrezăresc luminiscenţe inedite bine asortate în Mărire - întru cele’nalte sau modern, cu un splendid început în registrul grav, finalul fiind blând ca un coral din care răzbate curăţenia bucuriei în Nouă azi ne-a răsărit (Dumitru Kiriac).

Talentul, gentil dublat de sensibilitatea pianistului Ştefan Lovin, colindele, unele dintre cele mai frumoase şi reprezentative ale muzicii româneşti, basmicul décor făurit doar din lumini şi nobila atmosferă, au făcut din acest recital cameral o seară magică. Şi dacă s-ar da un premiu pentru astfel de concerte-recital, Oscarul n-ar fi de ajuns.

Doina Moga