Adevărata noutate este ceea ce nu îmbătrâneşte, în ciuda timpului

Cronică de concert

Joia trecută (28 ianuarie 2021) am ascultat în interpretarea simfonicului sibian un program complex, dificil, amuzant pe alocuri, dar mai ales filozofic ca un laborator alchimic, unde fiecare putea găsi răspunsul propriilor probleme, angoase, emoţii, întrebări. Şi, urmărindu-l, spusa adevărata noutate este ceea ce nu îmbătrâneşte, în ciuda timpului mi-a părut un potrivit liant pentru cele trei lucrări cântate, lucrări despărţite de epoci, atitudini şi stiluri diferite.

Startul l-a dat o primă audiţie absolută, Concertul pentru vioară, violoncel şi orchestră de Laura Ana Mânzat “imaginat ca un joc între timbrurile grupelor de instrumente din orchestră, cărora li se adaugă un duo solistic, vioară şi violoncel, care vor domina spaţiul sonor, dialogând în permanenţă într-o evoluţie constantă, de la melodica simplă până la virtuozitate”, după cum mărturiseşte însăşi compozitoarea. Din cele trei secţiuni ale lui mi-au reţinut atenţia prima şi indirect ultima - care reia tema principală, îmbogăţind-o cu un nou solist, orchestra - mai ales prin dansul arhaic de inspiraţie folclorică (…care nu îmbătrâneşte niciodată) în fascinanta măsură de 7/4 - măsură pusă în valoare de accentele ritmice caracteristice - suplu săltăreţ dar şi de veşmântul melodic candid-vesel. Indecizia între abordarea contemporană şi cea clasică a liniilor melodice ale instrumentelor, ca şi întâlnirea lor armonică, consonantă sau disonantă, din orchestraţie, în loc să deranjeze pot spune că a scos mai bine în evidenţă partiturile solistice, eficient oferite publicului de către cei doi talentaţi muzicieni, Raluca Stratulat – vioară şi Valentin Dimitrie Simion – violoncel.

A urmat Concertul în Fa major pentru vioară, violoncel şi orchestră de coarde “Il Proteo o sia il mondo al rovescio” de Antonio Vivaldi – un minunat prilej de etalare a calităţilor interpretative de excepţie ale soliştilor, care au încântat audienţa prin dăruirea până la contopire cu muzica, trăind-o cu toate fibrele fiinţei lor, oferind chiar un real spectacol (mai ales ea). Înţelegând sofisticata ghiduşie a lui Vivaldi, în care părţile solo pentru vioară şi violoncel sunt inversate, fiecare fiind scrisă în cheia (registrul) celuilalt, cei doi, atât în Largo dar mai ales în cele două părţi Allegro, au trăit cu patos nu numai fiecare linie melodică, nu numai fiecare detaliu pitoresc, nu numai fiecare element descriptiv, ci fiecare notă în parte, cu toată sensibilitatea şi căldura arzătoare, serviţi de precizia arcuşului şi agilitatea degetelor, de o remarcabilă virtuozitate. Ca să nu mai spun de tuşeu, sunet, nuanţe, intonaţii, culori timbrale. De aceea, fără nici o rezervă, îi consider pe cei doi solişti - chiar dacă unul e deja format şi are uzajul concertelor, ca şi limbajul arcuşului mai experimentat (ea) iar celălalt e la început de drum, fiind încă elev dar cu destule premii la activ - incontesabilele vedete ale concertului Filarmonicii de Stat din Sibiu.

Cât despre invocarea metaforei “Mundus Inversus” şi exigenţele de mare muzician, melodist pictural şi fin orchestrator, ce să mai spun? Decât VIVALDI (…care nu îmbătrâneşte…).

Încheierea i-a revenit lui Richard Strauss, ultimul romantic legat prin mii de fire de secolul al XIXlea şi totodată unul dintre primii creatori muzicali formaţi în spiritul secolului al XXlea, cu ale sale Metamorphosen pentru orchestră de coarde. Lucrare pretenţioasă, plină de nuanţe neoromantice, ce merg până la expresionism, cu un melos cromatic dependent de armonia care cochetează cu atonismul, la care se suprapune o orchestraţie mai aspră dar de o expresivitate sonoră aproape sculpturală. Strauss nu renunţă nici aici la acea senină resemnare în faţa morţii, foarte abil conturată în tema lucrării, de fapt ideea principală a Marşului funebru din Simfonia a IIIa de Beethoven, pe care o frământă cu armonii din zona tonurilor mai apăsătoare, răzbătute din când în când de minunate raze de lumină, ca până la urmă, cu oarece umor, s-o citeze pur şi simplu prin corzile grave (…care nu îmbătrâneşte…).

Dirijorul Cosmin Morariu, foarte degajat în prima parte a concertului, când a asigurat un acompaniament aşezat şi în stil, la Metamorfozele straussiene mi-a părut mult prea delicat, prea grijuliu, prea neimplicat, lăsând-o să se desfăşoare destul de tern. E drept că muzica, în general, ca şi cea a lui Strauss, e un lucru serios, greu dar fabulos. Însă ea, muzica, nu e deloc fragilă, nu se sparge. E mai puternică decât orice se poate imagina. Cu ea poţi plânge, poţi râde în hohote, poţi s-o iubeşti cu patos, poţi s-o faci fluidă, poţi s-o răscoleşti, poţi să te iei la trântă (metaforic vorbind), poti s-o îmbrăţişezi cu toate tentaculele sufletului şi de-abia atunci ea, în momente de graţie, lasă să i se descopere câte un secret, câte o cheie a unui cod special, de-abia atunci te mângâie cu clopoţei cereşti sau te zguduie cu năvalnică forţă, dezăgăzuind tone de stări şi emoţii.

Dar pentru a obţine asta, îţi trebuie curaj. Nu spun că nu a dirijat bine. Spun doar ce am auzit. O execuţie curată, corectă, conformă cu notele din partitură dar fără o interpretare relevantă. A fost prea trist, neconcludent, tern. Repetabilitatea ideii lucrării nu a fost nuanţată de accente, de ritm, de tonul cromatic al amestecului de armonii, când romantice, când atonale, specifice lui Strauss. Mă aşteptam măcar să aud umbrele sclipitoare şi să văd razele solare din tenebre. Dar nu le-am sesizat. Păcat, mai ales că el a avut un partener de excepţie în Orchestra Filarmonicii de stat din Sibiu, care a fost într-o formă bună şi deosebit de receptivă la cererile lui, respectându-i punctul de vedere, apreciat de altfel de o mare parte din public.

Doina Moga