CRONICĂ DE CONCERT | Un miez ca un poem, ca o nostalgie, ca un vis

CRONICĂ DE CONCERT | Un miez ca un poem, ca o nostalgie, ca un vis


De data asta m-am oprit asupra concertului simfonic al Filarmonicii sibiene, care a avut loc la Sala Thalia în 26 mai, din două motive. Primul fiind dorinţa de a-i reasculta pe interpreţii invitaţi, legaţi spiritual atât prin zona geografică în care-şi desfăşoară activităţile (didactice şi solistice/dirijorale), cât şi de/prin aplecarea lor spre abordarea lor aparte a lucrărilor şi al doilea că, atunci când i-am mai auzit (pe dirijor tot la Sibiu, pe violoncelistă la Atheneul Român şi la Zürich) m-au impresionat prin modul cum au dezvăluit, fiecare în manieră proprie, colţuri din frumuseţea succesiunilor de sunete, într-o inspirată corelaţie cu sensurile etice ale zilelor noastre. 

Dacă adaug şi faptul, destul de neobişnuit, că acum au avut loc două concerte succesive pentru instrumentul care încălzeşte ca niciun altul prin vocea lui, tabloul interesului meu este aproape complet. Spun aproape întrucât nu a lipsit din el nici curiozitatea de a urmări, în debutul şi în finalul serii, două compoziţii contemporan-moderne, foarte rar întâlnite în repertoriul stagiunilor. 

Concertul a început furtunos şi vijelios cu Simfonia a VII-a (p.a.a.) pentru orchestră de coarde a compozitorului român Sorin Lerescu, despre care el însuşi spune că „fluxul sonor conturează o dramaturgie marcată de contraste dinamice şi recompuneri de fragmente melodice, într-un model de construcţie muzicală de sorginte modală”. Puternică, atât la propriu, cât şi la figurat, cu o orchestraţie aglomerată, prin ritmuri, acorduri, accente în tutti ce alternează cu fragmente de idei modale în diferite sonorităţi caracteristice pianului, percuţiei, marimbei, vibrafonului, flautului, clarinetului, cu sunete nedeterminate realizate pe cutia de rezonanţă a corzilor subţiri, toate rulate ca într-un malaxor, simfonia mai cuprinde în vibraţia ei continuă şi fulguranţe suave. Acestea surprind, evocând ideea estetică de „creare a unui univers sonor prismatic ca semnificaţie, marcat de o melodică discontinuă şi o construcţie a formei muzicale care să potenţeze fluxul sonor în toate articulaţiile sale”, după cum mărturiseşte autorul. 

Toată această dezordine sonoră, desigur cu logica ei pe care doar foarte cunoscătorii în ale componisticii au înţeles-o, a oferit în compensaţie un minunat prilej de etalare a unor calităţi şi virtuţi nebănuite până acum ale instrumentiştilor şi mai ales ale dirijorului Carlo Jans care, cu nelipsita-i bucurie ce strălucea ca un soare pe faţa lui, a dezlegat şi găsit rostul iţelor lucrării – probabil şi datorită faptului că, fiind el însuşi flautist solist, a putut sesiza fiecare pasaj solo –, din care a scos efectul scontat de autor, aducând-o logic şi victorios la final. Ceea ce, zău, a fost o mare realizare!

A urmat Kol Nidrei op.47 pentru violoncel şi orchestră de coarde de Max Bruch, important compozitor care, în creaţia lui fie corală, fie simfonică, fie concertantă, a folosit surse melodice din folclorul german, scoţian, galez şi evreiesc – ca în cazul acestei lucrări. Şi să mai spună cineva că muzica nu e cea mai democratică artă! Generos ca melodică, accesibil şi poetic ca armonie şi tehnică, fantezist prin accentele postromantice de o aleasă frumuseţe şi structurat în forma academică de suită, concertul cucereşte prin dialogul pasional aproape permanent între violoncel şi orchestră care, când în duet când în monolog acompaniat, exprimă atât de pur liric trăirile din profunzimile-i sufleteşti. Iar violoncelista Anik Schwall, prin arcuşul sigur, tonul plin, catifelat, expresivitatea-i deosebită, dublată de tehnica pe cât de solidă pe atât de elastică, a ştiut să reconstituie prin pledoaria ei nu o pretinsă obiectivitate, ci diversitatea stărilor emoţionale care au dat naştere operei, după ecoul pe care ele le-au trezit în însăşi interiorul ei. Remarcabil!

Şi, fără să-mi fi revenit din reverie, s-a auzit din nou glasul violoncelului, mângâind auzul cu nostalgia lui inconfundabilă. De data asta dând viaţă originalei lucrări de Alexandr Glazunov Chant du Ménestrel pentru violoncerl şi orchestră, din care transpare o inspiraţie pur muzicală de tip occidental, mai puţin bazată pe specificul rusesc (lucru de altfel caracteristic întregii sale componistici). Chant du Ménestrel a fost dedicat unui mare violoncelist al timpului, pe nume Alexander Wierzbilowicz, profesor la Conservatorul din Sankt Petersburg şi, nu ştiu de ce, dar în seara asta eu l-am perceput tot ca pe o dedicaţie oferită celor ce-i iubesc muzica. Este o partitură frumos croită, cu o orchestraţie complexă, Glazunov fiind recunoscut în istoria muzicii ca un simfonist prin excelenţă. O lucrare de anvergură, plină de armonii, culori şi tehnici timbrale, mânuite prin instrumente cu o dezarmantă naturaleţe, înobilându-l pe cel solo cu atribute expresive de o largă paletă. Astfel că el, pe tot parcursul vorbeşte, îngână, povesteşte, discută, se bucură, visează, plânge, trăieşte prin cantilene, în tremolo-uri şi vibrato-uri, folosind pentru fiecare stare registrul cel mai potrivit. 

Cât priveşte tandemul solist-orchestră, el este în sine o poveste tulburătoare. O poveste pe care aceeaşi Anik Schwall o deapănă cu uşurinţă şi siguranță, prin taina studiilor, ca şi printr-o desăvârşită spontaneitate a simţământului romantic şi trist, fotografiind perfect, ca şi în primul concert, starea de spirit a autorului. 

Este adevărat că toate aceste minuni au fost posibile şi datorită faptului că ea a beneficiat, în ambele partituri, de valoroşi acompaniatori. Mă refer la Filarmonica din Sibiu, care din când în când dă clase altora mai cu ştaif – cum a fost cazul acum – şi la dirijorul Carlo Jans care, cu un simţ de justeţe expresivă i-a evidenţat calitatea de ansamblu omogen. Şi pentru că tot ce face el în faţa orchestrei este atât de firesc, nu ştiu ce aş mai putea adăuga, în afara faptului că miezul acestei seri a fost ca un poem, ca o nostalgie, ca un vis. 

Apoi, din păcate, am revenit cu picioarele pe pământ, întrucât a urmat finalul, marcat prin lucrarea Moods a lui Marco Pütz, o piesă care, în pofida modernismului ei, a interesat. Cu toate astea, în afara menţiunii că a fost tălmăcită cu responsabilitate şi tact, din pur respect îi las compozitorului plăcerea desluşirii corecte a concepţiei ei. „Întreaga compoziţie este construită folosind aceleaşi două intervale: triton şi septimă mare, plus acorduri intercalate, pentru o exprimare mai intensă, creând aşa-numitele clustere modale. Deşi aceste clustere modale dau ascultătorului un sens de tonalitate, niciunul dintre ele nu există în realitate.” Drept pentru care aplauzele şi aprecierea mea s-au îndreptat spre orchestră, care a fost într-o formă excelentă, spre talentul violoncelistei şi, evident, spre dirijor, care pe lângă calităţile deja menţionate, a dăruit publicului, prin jovialitate, şi o parte din tonusul său optimist.

Doina Moga

Similar Suggestions

Muzica merge mai departe!
Două concerte și o singură grevă
Ștefan Cazacu, nominalizat la Premiul pentru muzică oferit de Radio România Cultural
Primăvară muzicală
SAIFS încalcă dreptul la muncă al angajaților care nu fac parte din sindicat și obstrucționează, din nou, organizarea concertului simfonic!